Istoria protecției muncii

           Prima dovadă scrisă, privind protecția lucrătorilor la locul de muncă, datează de mai mult de 200 de ani. Se presupune ca este prima lege din lume, în Marea Britanie. Legea prevedea ca femeile și copii cu vârsta cuprinsă între 13-18 ani puteau lucra doar 63 de ore pe săptămâna în fabrici și alte industrii similare. Altă lege prevedea compensarea lucrătorilor în caz de accident la locul de muncă.

Tot în Marea Britanie primele controale guvernamentale, cu privire la respectarea unor norme foarte minimale au fost în anul 1833 în aceiași zona de activitate, în 1842 în siteuri miniere, și în 1894 la calea ferată.

Educația privind protecția lucrătorilor la locul de muncă a început după 1913, fiind vorba de o educație minimală, reguli de bază, cum ar fi atenția la haine, strângerea părului pe larga mașinării, nefiind implicate instrucțiuni proprii procesului de muncă. Adevărata educație privind protecția muncii a început după 1945.

În România prima lege care ne trimite către protecția muncii este “Legea Sanitară”, care își are originile în anii 1874 și 1910, cu mai multe modificări pe lege și se referea la modernizarea igienica și sanitară în industriile insalubre.
Între 1920 și 1940  se dezvoltă și își desfășoară activitatea „Serviciul de Igienă Industrială”. Acesta funcționând în cadrul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale (CCAS) și avea menirea de a aplica măsuri de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.
În anul 1949 se înființează Consiliul pentru Protecția Muncii, fiind instituție guvernamentală în subordinea Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale. Aceasta instituție este formată din reprezentanți ai Confederației Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificării, ai Ministerului Învățământului și responsabili ai Protectiei Muncii.

Legea nr. 5, act emis de Marea Adunare Națională, publicat în Buletinul Oficial din 23 Decembrie 1965 se referă la protecția muncii ca și o problem de stat, și are o mare importanță prin faptul ca aceasta conturează legislația și cadrul organizatoric a ceea ce este protecția muncii de azi. De asemenea această lege se apropie de standardele europene de la acea vreme.

În anul 1966 se înființează o instituție independentă a statului, numită: Comitetul de Stat pentru Protecția Muncii, accentul fiind pus pe pregătirea specialiștilor în domeniul Protecției Muncii, atât central cât și teritorial.
Odată cu schimbarea regimului, din anul 1990 a început revizuirea legislației și reglementărilor din domeniul protecției muncii, pentru a se alinia cu noile directive ale Uniunii Europene. În același an, instituția protecției muncii a fost integrată în cadrul Ministerului Muncii și a Protecției Sociale.
Odată cu ratificarea din 05.04.1993, asocierea între România și Uniunea Europeană, s-a început transpunerea directivelor Europene în legislația românească.
„Directiva Cadru (89/391/CEE)”  este transpusă în Legea nr. 90/1996 a Protecției Muncii, a preluat bazele și principiile evaluării riscurilor, măsuri de prevenire a acestora.  Această lege este valabilă până în anul 2006 când a fost abrogată integral.

În anul 2006 este emisă și adoptată Legea 319, denumindu-se „Legea Securității și Sănătății în Muncă”, intrând în vigoare la 1 Octombrie. Această lege se adaptează integral directivelor europene.
În această lege se stipulează și Inspecția Muncii care își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 108/1999 aprobată prin H.G. 767/1999.
Normele de aplicare a Legii 319/2006 sunt regăsite în H.G. 1425/2006. Legea 319/2006 a fost actualizată ultima dată în anul 2014 la 1 Octombrie.